Sunt "trist"... am fost prin "ierburile miscatoare" ale unei regiuni uitate de lume (Valea Tarsii ii spun localnicii - pe langa Breaza) si am gasit acolo un sol ciudat. Ganditi-va la un strat de noroi de jumate de palma deasupra caruia a crescut frumos si nestingherita iarba; luat la pas terenul, nu se simtea mai nimic; dar odata calcata iarba de Sayuri, noroiul iesea la suprafata, iar Sayuri se afunda de parca ar fi fost in blestematele nisipuri miscatoare.
Ma uimeste pe zi ce trece gheisa mea, desi n-as putea spune ca i-am cerut vreodata sa isi demonstreze talentele. Imi inghetase inimioara cand incepusem sa simt cum alunec usor pe spate, la vale, cu rotile infranate... dar o descopar in fiecare zi altfel, in alte lumini si umbre ce se aseaza peste noi doi incet, incercand sa ne facem drum printre pietrele raurilor si timizi deranjam mama natura cu fosnetul frunzelor uscate. Cum poti cu anvelopele pline de noroi sa urci in continuare pe un teren atat de neprimitor, inselator pana la limita primejdiei si mai apoi sa coboram zambind de ispravile noastre?!?... dar ca semn de multumire, o baita cu multa spuma.
la inceput de an 2010, ma gandeam la realizarile anului ce trecuse... scriam pe 23.Jan.2010, cam asa...
Hrsh.., hrsh..., hrsh... sunt pasii mei ce strivesc covorul de zapada proaspat asezat; cu mana rece o ating usor, imi clipeste scurt din portocaliul pleoapelor alungite, ma primeste inauntru si ma asez linistit pe scaunul ce abia incepuse sa se incalzeasca.
Vreau sa pornesc motorul in graba, dar imi sprijina capul lasat pe spate, ca pentru odihna dinainte-a unui drum lung; si ma cufund usor in amintirile unor zile nu demult trecute, ce par a fi fost traite impreuna intr-un alt timp.
Cu ochii inchisi, simt cum ma rascoala vise si trairi pe drumuri neinchise inca de o iarna tarzie, unde o rascruce in drumetie ne face sa alegem, plini de speranta, o carare spre peisaje din o alta lume. Ascunsi in umbra unui brad contemplam minunile naturii ce se desfasoara in fata noastra si cuprindem cu privirea orizontul drumului ce se pierde in apropiere.
Gasesc prieteni in peripetiile noastre pe care nu ii cunosc, dar de care ne leaga o pasiune comuna; o mandrie ce se apropie de snobism ne cuprinde cand o zuza rosie foc este protejata de ochii privitorilor nepoftiti.
Cumpana dintre ani, ne-a gasit impreuna... ne-a adus legamantul unor alte aventuri in ceasurile ce vor trece peste noi, dar ne-a adus si fulgii de nea ce i-au daruit gheisei mele un kimono in culori gri-alb cu linii si modele in taina lucrate. Cu rotile pline de omat alergam fara griji si teama prin neaua afanata, cazuta doar pentru noi, iar drumul ne poarta prin padurea ce si-a luat cojocul alb de iarna.
Zilele au devenit ore, orele au devenit minute, iar minutele au devenit clipe..., iar ceea ce avem noi si poate nu au altii... sunt amintirile... amintiri pe care nu le-am fi avut niciodata daca ea, Sayuri, nu ne-ar fi oferit tot sprijinul ei pe colturi de natura salbatica... de multe ori imposibile.
Am trecut prin ceata de afara inapoi in timp si mi-am adus aminte cu nostalgie de tot ce am simtit timp de un anisor.
Gheisa noastra a fost intotdeauna la inlatime... ca si acum... surpriza de aniversare ...
